Istoria aşezării Sceastlivoe, partea a patra – Ultima „luptă” cu Anti-raţiunea … | Счастливое

Istoria aşezării Sceastlivoe, partea a patra – Ultima „luptă” cu Anti-raţiunea …

Oct 9 • Istoria • 2299 Просмотров • Niciun comentariu despre Istoria aşezării Sceastlivoe, partea a patra – Ultima „luptă” cu Anti-raţiunea …

Într-o măsură oarecare, putem spune că lumea noastră constă din trei componente de bază – oameni, idei şi mediu biologic de trai. Ce înseamnă oameni fără idei, fără un vis măreţ? Ce sunt ideile fără oameni? Nu mai puţin importantă este mediu biologic, ce constă din plante, animale, minerale, stihii, cosmos – această lume este adevărată, inocent, ce reprezintă un mecanism viu unic şi perfect. Cît de mult ne activează ea prin perfecţiunea ei, cînd avem vreun minut pentru a o contempla. Munţi, mare, pustiuri, animale minunate şi fidele omului, plante minunate, ce ne uimesc prin frumuseţea lor – toate acestea sunt perfecte şi minunate. Toată fiinţa noastră tresare de încîntare în momentele de contopire cu natura. Însă atunci cînd încercăm să o înţelegem, devenim confuzi. Creierul nostru nu înţelege şi se teme în faţa inevitabilităţii sfîrşitului a tot ceea ce se manifestă atît de frumos. El nu vede întregul tablou al vieţii şi de aceea se teme.

Înspăimîntat, el aduce durece şi distrugere, inclusiv lumii din jur. În fiecare dintre noi trăiesc două conştiinţe opuse. Una – passională, iubitoare, recunoscătoare prin rugăciuni pentru că este parte a acestei splendori, a doua – închisă, mercantilă şi contradictorie, cu o percepţie bolnăvicioasă a vieţii în alb-negru, dar totodată, înfumurată, încrezută în sine şi pretenţioasă. Această conştiinţă noi o numim raţiune şi o lăudăm de fiecare dată. Prima însă nu o numim în nici un fel, deoarece, ea, pe noi, maturii, nici nu ne interesează. Din păcate, în lumea noastră reală, acesteia, ca şi naturii vii, i se rezervă rolul de a distra, ceva de genul unei decoraţii pentru curtea din spate, un supliment pitoresc la viaţa de bază. Păi, iată anume această parte şi ne reprezintă pe noi, cei reali. Iar raţiunea nu ne aparţine, ea e comună. Ea ne uneşte în dorinţele şi temerile noastre. Toţi cred în puterea banilor, faimei, puterii, însă puţini dintre noi cred în ei înşişi, în puterea propriilor gînduri şi a Visului, puterea fenomenului uman unici şi viu. Iată ce numesc eu Anti-raţiune. În relatarea mea anume ea este cauza a tuturor celor neralizate, dar eu cred că totul se va întîmpla numaidecît, asta deoarece lumea Anti-raţiunii este doar o suprastructură, pusă deasupra perfectiunii lumii vii din Univers.

Aşezarea Sceastlivoe este o parte a mişcării Moşiilor de Famile. În toiţ aceşti ani noi am participat şi continuăm să participăm activ la sensibilizarea acelri părţi a societăţii care are legătură directă sau indirectă cu această mişcare. În ultimii zece ani, Internetul a devenit o parte componentă a sociumului activ. Procesul de globalizare a diferitor culturi intră în faza finală şi are loc, în special, în spaţiul informaţional.

Noi amenajam aşezarea, o dezvoltam şi, fără exagerare, eram fericiţi ca niciodată. Cînd ne întîlneam, ne îmbărţişam şi nu era ceva formal, era o exprimare a sentimentelor sincere unul faţă de altul, care creşteau în fiecare zi. Ţin minte cum tatăl unui vecin, care nu prea înţelegea alegerea noastră, în formă de reproş a spus că, voi sunteţi cam nebuni, înfrăgostiţi unii în alţii. El a crezut că mă va putea intimida astfel, iar eu am luat-o drept compliment. Într-un cerc mai larg, eu simţeam cît de bine e să te poţi purta firesc, fără a alege cuvintele şi gesturile, cînd totul porneşte din interior. Atunci eu m-am gîndit că, probabil asta e fericirea, să ai posibilitatea să te manifeşti în exterior aşa cum eşti în interior, fără frica că nu vei fi înţeles corect. Era firesc şi normal să ne exprimăm deschis atitudinea faţă de orice în opinii, gesturi, cuvinte, comportament. Şi asta e doar o parte din ceea ce aş putea spune ca să transmit spiritul din acea perioadă.

Totul era fain, însă precum am menţionat mai sus, nu se vedea o perspectivă strategică a acestor relaţii. Noi am soluţionat toate problemele curente ale proiectului, atît în plan material, cît şi în plan spiritual, însă privind ănainte, nu vedeam un viitor. Toţi erau prea indiferenţi, de parcă nu trăiau în lumea banilor, politicului, brandurilor şi altor prostii.

Desigur, toţi înţelegeau că pentru viaţă toate acestea sunt necesare, dar acolo, în sistem, nu aici. Acolo, în oraş, sunt părinţii cu ciudăţeniile lor, cerînd permanent ceva de la noi. Acolo, în oraş, lumea e nebună, rea, avid, preocupat permanent de anumite partajări. Acolo în oraş, sunt nişte obligaţii faţă de armată, stat, sistemul educaţional, sănătate, sistemul de alimentaţie … .Sistem, sistem, sistem … Acolo în oraş, este ceva neplăcut, ce decide în locul nostru unde şi cum trebuie să ne naştem, cum să trăim, în ce să credem, cum să ne purtăm, spre ce să tindem, cum să ne educăm copiii şi, în cele din urmă, cum să murim. În general, acolo e ceva foarte neplăcut, iar aici e o cu totul altă viaţă, luminoasă, curată şi magică.

Însă, la un moment dat, eu am înţeles că aceasta e o iluzie şi că nu există nici un fel de „acolo” şi „aici”. Nu poţi trăi cu ceea ce nu-i. Viaţa e una şi ea e unică. Nu poţi trăi sub povara celui „acolo” şi să uiţi de durere temporar „aici”, să trăieşi, de parcă sistemul cu „obligaţiile” ei nu există, iar noi suntem în rai. Eu înţelegeam că totul e temporar. Noi trăim, ne mişcăm, apar copiii, cresc, iar noi ne maturizăm. Totul se schimbă în această lume, dar şi noi. Şi noi trebuie să unim două realităţi rupte una de alta într-un conept unic, care prin esenţa sa va fi luminos şi curat, dar adecvat realităţii. Trebuia să unim totul într-o singură imagine şi să ne învăţăm să trăim cu aceasta.

Îmi amintest un caz, decisiv în această istorie. Într-o anumită perioadă a dezvoltării aşezării noastre, una din problemele de bază era problema pazei. Aflîndu-ne la o distanţă de 40 km de oraş, departe de magazine, cluburi, surse de venituri materiale şi altor aspecte ale vieţii, trebuia să găsim mijloace şi bani pentru dezvoltarea şi paza bunurilor agonisite. Iniţial, de această sarcină s-au apucat trei tineri, iar restul, să zicem, se eschivau de la această activitate, plasînd povara responsabilităţii pe cîţiva oameni. Ei veneau la moşiile lor, participau la sărbători, evenimente, se foloseau de toate realizările comune, însă chiar la rugăminţile insistente, refuzau să ajute, fără a oferi o explicaţie rezonabilă în ce constă echitatea acestor relaţii între prieteni.

O dată, după ce am săpat un iaz pe teritoriul comun, noi trei, cei pe care se ţinea totul, îndreptam manual malurile. A venit unu din vecinii noştri, într-un automobil nou, cu o prietenă nouă şi s-a salutat. Noi i-am propus amabil să ia un hărleţ şi să ne ajute. El a refuzat, spunînd că nu are timp şi că preferă să se ocupe de gospodăria lui. Eu vedeam cu cei doi amici de alături se străduiesc din puteri să se abţină, pentru ca toate să iasă perfect, vedeam viitorul, în care ei îşi vor dedica întreaga viaţă pentru prosperarea comunităţii, iar pentru ei nu vor avea timp.

Eu nu-mi făceam griji pentru mine, aveam o rezervă suficientă, în schimb ei nu aveau nimic în afară de Visul din inimă. Eu nu aveam dubii că cei care astăzi îşi permit să se eschiveze de responsabilitatea lor şi să-i privească în ochi pe cei pe care îi numeau prieteni, mîine, fără nicio remuşcare îşi vor revendica dreptul asupra „patrimoniului comun”. Mai tîrziu, s-a dovedit că eu am avut dreptate şi căt totul se mişca în această direcţie. Atunci, meditînd asupra situaţiei create, eu am propus să creăm un sistem mai clar de achitări reciproce în procesul de dezvoltare a patrimoniului obştesc. La următoarea Vece, noi am propus această idee, pe care am justificat-o logic şi vehement. Obiecţii nu au fost şi aceasta a fost adoptată. Noi am început revizuirea tuturor mijloacelor investite în dezvoltarea proiectului nostru de la început. În cadrul verificărilor şi calculelor s-a stabilit că, în primul rînd, contribuţia familiei principalului organizator al aşezării era mai mare decît toate celelalte contribuţii luate împreună. În al doilea rînd, doar trei participanţi aveau un aport mai considerabil decît al celorlaţi. Atunci a fost luată decizia ca mijloacele de pe conturile principalului organizator se „îngheaţă” pe o perioadă nedeterminată, fără a participa direct la bilanţul sistemului, iar sistemul va fi echilibrat conform valorii medii a participanţilor activi la proiect.

Aici au început să apară tot felul de probleme. În practică aceasta trebuia să se manifeste astfel că participanţii, a căror contribuţie în cifre era mai mică de nivelul mediu, trebuiau să preia ştafeta de la cei care aveau nişte contribuţii mai mari, asumîndu-şi o parte din sarcinile comune privind dezvoltarea aşezării şi obţinînd posibilitatea de a deveni stăpîni adevăraţi. Noi ne aflam în pragul definitivării sistemului de gestionare a proiectului, însă cei care au preferat să nu-şi asume răspunderea, au început să creeze o „coaliţi” a celor nemulţumiţi de reforme. Aici trebuie să menţionez că toate deciziile erau adoptate unanim, totul se mişca treptat, iar la fiecare cotitură deciziile erau adoptate, inclusiv, cu voturile „coaliţiei” celor nemulţumiţi. Însă în final, am ajuns la situaţia din bancul „am ghicit toate litere, dar nu am putut citi cuvîntul”.

În general, ce nemulţumiţi nu se manifestau prin proteste clare. Acestea, de fapt, nici nu puteau să existe, pentru că trebuiau să sune cel puţin logic. Nemuţumirea era exprimată în special, prin manifestarea cinismului, boicotarea evenimentelor şi alte acţiuni de sabotaj mărunt.

Sistemul economic a fost finalizat, totul era clar şi transparent, însă rezultatul, se pare, că nu le convenea tuturor, deşi ei nu aveau ce propune în schimb. Între timp, apare un nou candidat la intrarea în proiect. Noi l-am informat despre toate nuanţele şi condiţiile parteneriatului nostru, rezumînd totul la cifre şi calcule.

Pe atunci, noi ţineam foarte mult la relaţiile noastre, de aceea ne străduiam să evităm confrutările directe. Însă din acel moment, Vece se transformă într-un cîmp pentru intrigi şi intoleranţă extremă. „Coaliţia” îşi promovează candidatul cu preţul candalurilor, în condiţii, ce contravin realităţilor. Noi nu doream să distrugem relaţiile noastreă de aceea am cedat, speranţa că totul se va aplana. Mai departe – mai mult. Toate instituţiile pe care era batată aşezarea au început să se închidă. Cînd ne întîlneam, nu ne mai îmbrăţişam şi nici nu ne priveam în ochi ca odinioară. Unul dintre participanţii nemulţumiţi din acea „coaliţia” a decis să plece din familie, lăsînd soţia şi doi copii. Acest fapt a devenit cunoscut la Vece, deoarece el cerea să i se aloce un alt teren pentru noua lui familie. Desigur, mulţi nu au fost de acord. A început un nou val de intrigi. Vece s-a transformat într-un cîmp de luptă. Locul creat ca o instituţie de înţelegere şi relaţii reciproce a fost supus unor încercări. Patru membri ai coaliţiei se reuneau separat, punînd la cale strategia acţiunilor lor. Aceştia au ajuns la insulte directe, după care, potrivit regulilor Vece, trebuia să părăsească cercul. Însă acest lucru nu s-a întîmplat. Ei se susţineau reciproc, declarînd că situaţia de familie menţionată este un caz special şi nu cade sub incidenţa regulilor.

Însă chiar şi atunci încă mai credeam căt totul mai poate fi salvat. Însă atunc cînd, în pofida protestelor şi contrar Vece, a terenul a fost transmis celui, care era cauza principală a bardacului, atunci a devenit clar că acum e sfîrşitul. Acesta a fost singurul teren care a ajuns în subordinea „coaliţiei”. Însă cum ne vom aduna mîine în cercul comun, com elabora soluţii pentru celelalte terenuri, cînd ei au procedat cu singurul lor teren? Din acel moment, Vece a exclus pe participanţii „coaliţiei” din componenţa ei. Noi continuam să fim vecini, aveam interese comune, însă eşe nu erau în nici un caz legate de dezvoltarea strategică a aşezării. Cel puţin pînă în momentul clarificării şi înlăturării tuturor circumstanţelor, legate de această revoltă. În afară de participanţii coaliţiei, apar şi cei, care profitînd de înrăutăţirea situaţiei, renunţă treptat la înţelegerile asumate. În final, în acest rol au ajuns mulţi dintre participanţii la proiect.

Este una din multe istorii, care ne-a maturizat, ne-a făcut mai puternici şi în pofida acestui fapt, noi mergeam mai departe. Nu toate zilele de naştere le sărbătoream împreună, ca înainte, însă ziua de naştere a aşezării Sceastlivoe rămînea o sărbătoare comună, de suflet, plină de cîntece, oaspeţi etc. Însă se pare că avea dreptate un bătrîn care spunea că strămoşii noştri trăiau după principiul „cine va aminti de vechile supărări, i se scoate un ochi, iar cine va uita – ambii”. Noi deja mergeam înainte separat. Continuam să organizăm concerte de amploare, conferinţe, năşteam copii, construiam case. Cu alte cuvinte, ne dezvoltam şi ne maturizam.

Ne-am gîndit să-l invităm în ospeţie pe renumitul fermier revoluţionar Sepp Holzer. Nu totul era perfect în agricultura noastră. În acest scop eu am plecat la el în Krameterhov, iar după aceasta a venit el la noi. Ne-a dat multe sfaturi, după care la noi a apărut iazul, terasele etc. Grădinăritul a început a da roade. Au început să vină jurnaliştii, au fost filmate filme, scrise articole în publicaţiile locale.

Am început să creștem cai de rasă. În acest scop, vecinul meu Vlad a cumpărat o iapă de rasa Orlov. Această rasă e universală -e capabilă să ajute în gospodărie și pentru călărie.

Copiii noștri au mers la școala din satul vecin. Copiii se nasc acasă, așa cum s-a născut și al doilea fiu la noi în familie. Viața tumultoasă din comună a început să capete forme de familie. A apărut înțelegerea, că prietenii sunt cei care pot trece prin foc și pară, iar vecinii – e altceva, deși cu ei la fel pot exista relații de parteneriat, ce pot trece în prietenie.

Astfel, noi am încheiat un ciclu de maturizare, iar astăzi am ieșit la un nou nivel calitativ de dezvoltare, care a cuprinde toată experiența anterioară, scopurile maturizate ale etapei următoare, care trasează sarcini ambițioase. În timpul apropiat, în afara scopurilor personale, preconizăm crearea unei case de cultură cu teritoriu comun pentru a putea primi oaspeții și vecinii.

În aproape 10 ani, totul s-a schimbat. S-a schimbat într-atîta că eu deja îmi amintesc cu greu unele evenimente din trecut, chiar și cele care au influențat cel mai tare conștiința mea. Noi am devenit altfel, am început să percepem altfel lumea. Dar cele mai importante evenimente din ultimii 10 ani, probabil este metamorfoza propriei conștiințe. Eu întotdeauna m-am asociat ca o parte din colectivul drag cînd eu spuneam „noi” și în gîndurile mele reveneau prietenii mei dragi, cu care am creat, fără exagerare, lumea viselor noastre, un mic paradis, spațul pentru fericirea adevărată, așezarea Sceastlivoe. Astăzi eu deja merg de-a lungul străzilor, printre sectoarele vecinilor noștri, fiecare cotitură îmi deschide peisaje noi: salcîmi înfloriți, mirajul plutind de asupra caselor din lemn, sub picioare clipesc stelele reflectate în apele răcoroase ale iazurilor și, împreună cu ceea ce pentru mine „noi” înseamnă altceva. E mai degrabă, familia mea, neamul meu. Eu simt cum în spatele meu, din dreapta și din stînga, ca niște îngeri păzitori, stau străbunii mei, ambele familii ale tatălui și mamei, de la facerea lumii. Și noi avem copii, apoi vom avea nepoți, strănepoți. În asemenea componență, acești „noi” creăm spațiul nostru, spațiu în care împreună cu noi va trăi Dragostea, în așezările de familie. Noi suntem foarte bucuroși că avem vecini și prieteni.

Dacă anterior, acei „noi”, fără experiență, trăiam și acționam doar din puritate în gînduri, în aspirații, în sentimente, atunci cu timpul, această inocență ne părăsește, într-o măsură mai mică sau mai mare. În locul inocenței au venit cunoștințele și experiența. Cunoștințele – sunt un cadou fără preț al vieții.

Acum eu știu cum se poartă oamenii, care fug de propriile promisiuni și a angajamentelor comune. Știu prețul prieteniei și că prețul ei nu este un deserviciu, ci o cerință insistentă de a respecta obligațiile. Știu cît este de greu să te oprești, cînd zbori cu capul în nori, dar știu și cît de obositoare sunt îndoielile. Cunosc diferența dintre consecințele voinței ferme și a cuvîntului ferm sau a manifestărilor de prostie și slăbiciune. Iar dacă mă veți întreba acum cum aș fi procedat în primii ani de dezvoltare a așezării, atunci eu aș fi răspuns că aș fi procedat altfel. Astăzi, de exemplu, am putea organiza cel mai grandios concert din istoria așezării și cu mai puțin organizatori. Noi eram doar trei – doi moșieri și un întreprinzător, partenerul nostru. Ideea partenerului consta în prezentarea proiectului, scopul căruia era promovarea legii cu privire la așezările de familie în Moldova. Toate ideile și sarcinile complementare, care apăreau, erau discutate minuțios și realizate ușor și la timp. Principala sarcină a devenit promovarea ideii Așezărilor Strămoșești. Pentru aceasta a fost montat și difuzat un spot video despre așezarea Sceastlivoe, spotul publicitar al concertului la posturile de radio și TV.

În ajunul concertului, am organizat o conferință de presă pentru prezentarea proiectului. La concerdul barzilor din Chișinău, ca de obicei, sala a fost plină. Răsunau cîntezele barzilor, sala vuia de ovații, oamenii cîntau cu noi, ne aduceau flori pe scenă, iar noi eram bucuroși că oamenii sunt receptivi la Visele noastre. A doua zi, iarăși un mic concert al barzilor și o conferință pentru 100-150 de persoane pe tema promovării proiectului de lege privind așezările strămoșești.

Astăzi, eu trăiesc pe moșia mea și, precum s-a dovedit, pentru realizarea acestui vis nu mi-a trebuit atît de mult. Era nevoie doar de dorință și voință și iar eu sunt aici, printre stejari, tei înfloriți și ierburi mirositoare. Copilul meu numără noaptea stelele și urmărește cum cad cometele, punîndu-și cîte o dorință. Apa din fîntînă e curată și gustoasă, iar grija față de frații mai mici – pisică, cîine și cal, mă fac mai bun și mai calm. Iar atunci, cu zece ani în urmă, cînd mă rupeam între așezare și oraș, în căutarea susținerii din afară, principalul sprijin erau prietenii și adepții ideii. Eu țineam foarte mult la oameni și la relații, însă construind sprijinul nu în interiorul meu, dar în alții, am obținut o experiență și o lecție de viață. O lecție de maturitate și independență.

Este istoria maturizării noastre în calea spre realizarea Visului. Este istoria despre faptul că toți suntem diferiți. Despre fumul de pe acoperișurile caselor familiilor care iernează își întîmpină oaspeții cu bucurie, sărbătoresc împreună și privesc curajos spre viitor. Este istoria despre nașterea copiilor în Spațiul Dragostei. Despre faptul cum copiii acestor familii învață nu în școlile din oraș, dar și cele din sate, rămînînd lîngă părinți, pe moșiile lor. Cum rodesc copacii, cum zumzăie albinele, cum răsună cîntecele în jurul rugului. Este istoria apariției primului mînz, spre bucuria tuturor celor care i-au ajutat să vină pe lume. Istoria despre faptul cum în așezare apar noi vecini… Este istoria vieții, vieții în Vis. Ea nu e simplă, dar cu siguranță, e una fericită.

Va urma …