kalaj12

Istoria așezării Sceastlivoe. Primul capitol – Începutul timpurilor

Mar 8 • Istoria • 961 Просмотров • Niciun comentariu despre Istoria așezării Sceastlivoe. Primul capitol – Începutul timpurilor

collage_photocat

E greu acum de spus ce a servit drept început, însă reflectînd despre asta, în memorie îmi apar imagini cum eu hoinăresc prin munții Caucaz, lîngă orașul Ghenendjic – fără griji, fericit, iubitor și încrezător în viață, ca un copil al părinților mei. Viața veche s-a terminat, acest lucru era cert, și eu priveam în viitor, încercînd să mă văd acolo. Comunicam sincer cu toți cei pe care îi întîlneam în cale și, totodată, mă simțeam bine cu mine însumi, ca niciodată.
Mă interesau Dolmenele.
Afîndu-mă în fața unuia dintre ele, am adresat o întrebare mie însumi sau lui – nu știu, însă răspunsul era clar. Totul e simplu: „Ce-ți dorești cu atîta ardoare? – mă întrebam, – vreau să trăiesc, să Trăiesc, SĂ TRĂIESC.

Vreau să fiu cu tine, cu mine, cu prietenii, cu cei dragi și apropiați, vreau să văd Cerul, Pămîntul, vreau să simt pulsul planetei vii, vreau să mă regăsesc în toate acestea și să rămîn acolo pentru totdeauna”. „Cere e problema? Doar știi ce trebuie să faci pentru aceasta”.
Eu știam.
A doua zi am plecat în Krasnodar, iar de acolo – la Chișinău.
Imaginea moșiei Mele și a viitorului fericit al Omenirii era în mine, eu eram Fericit. Sarcina e clară și simplă: să-i găsesc și să mă întîlnesc cu toți cei, care sunt gata astăzi să înceapă amenajarea spațiului dragostei, a cuibului său.
Plimbările zilnice pe lîngă gheretele cu cărți, unde se vînd volumele lui V. Megre, au devenit pentru mine o ocupație obișnuită și cea mai îndrăgită. Eu plasam în cărți numărul meu de telefon cu un text corespunzător, discutam cu vînzătorii, interesîndu-mă cît de frecvent se cumpără aceste cărți, în general, studiam, cum se spune acum, conjunctura pieței. Primul apel telefonic l-am primit la ora 10 seara și eu zburam prin tot orașul spre visul meu, în pofida rezistenței slabe opuse de cei care au sunat. Acolo, o femeie în vîrstă și fiica ei mi-au organizat un adevărat interogatoriu. Iar ulterior s-a dovedit că scopul ei era să o facă pe fiica ei să renunțe la această idee. Noi am discutat îndelung despre domeniile vieții contemporane, despre perspectivele și greutățile vieții viitoare Ea mă întreba, eu îi răspundeam, iar fiica ei zîmbea tăcută. Apoi ele au mai umblat doi ani la club, însă cînd am ajuns la crearea așezării, ele au dispărut.

În acea zi eu am adormit cu zâmbetul pe față și cu gîndul:

Gheața s-a spart!

Apoi au fost un șir de apeluri și întîlniri, care s-au transformat în clubul cu denumirea „Renaștere”, care avea un singur scop: crearea unei așezări ecologice. Ne întîlneam de două ori pe săptămînă și de fiecare dată aveam senzația că batem pasul pe loc. Tactica și conceptul clubului, cu excepția sarcinii principale, se schimbau la fiecare întîlnire. Veneau oameni diferiți: tineri și maturi, frumoși și deștepți, veseli și nu prea, și tuturor le erau pe plac cărțile magice. Iar eu încercam să-i găsesc pe cei care vor astăzi să-și amenajeze viața în sînul naturii. Uneori mi se părea că i-am găsit, însă întrebările mele directe sau, mai exact, răspunsurile primite, îmi distrugeau iluziile. Obosit, dar fericit, mă întorceam acasă, îmi pregăteam un nou plan pentru următoarea ședință a clubului.
Eu așteptam. Iar între timp, clubul de dezvolta, schimbăndu-și nu doar strategia și tactica, dar și amplasarea geografică.
Administrația oricărei instituții era ușor convinsă să ne aloce o încăpere și vorbele curgeau ca muzica din cornul abundenței. Însă deoarece sarcina creării așezărilor ecologice nu făcea parte planurile organizațiilor existente, iar noi nu renunțam la visele noastre, sentimentele calde față de noi se răceau pe parcursul a 2-3 luni.
Ne adunam și la sediul central al revistei agricole „OMNIBUZ”, și la centrul ecologic pentru copii de la Botanica, și la Palatul Prieteniei în centrul Chișinăului și în multe alte locuri, despre care au rămas amintiri luminoase! În club era într-adevăr interesant: aici marcam sărbătorile, cream proiectul așezării, scriam scrisoare președintelui; purtam discuții pe diferite teme stringente, însă nu cream așezarea propriu-zisă. Însă mă gîndeam – nu-i nimic, eu știu ce trebuie să fac: planul consta că, toamna, cînd în Ghelendjik va avea loc următoarea conferință „Cedrii sunători ai Rusiei”, să-i duc pe toți la Dolmene, iar pe urmă, cum s-ar zice Allah Akbar!
Am început să mă pregătesc cu o lună înainte, iar în acest răstimp, activitatea clubului se rezuma doar la aceasta. Se pregăteau listele, erau discutate rutele, ne înțelegeam cu transportul, unii cu alții etc. Și desigur, desfășuram o puternică campanie de PR în susținerea ecoturismului spiritual. Inițial, era vorba de un autocar cu două etaje și cîteva automobile. Apoi, a devenit clar că va fi suficient un simplu autobuz. După lungi dezbateri și discutarea prețurilor și condițiilor de cazare, am convenit asupra unui microbuz, plus mașina mea. Însă cînd a venit vorba despre bani, a devenit clar că și în microbuz va fi mult loc liber și atunci am decis să mergem cu trenul, scurtînd considerabil ruta inițială, care trecea prin Crimeea.
Eu am mers înainte cu două tinere ce căutau sau Adevărul, sau miri. După noi mai mergea un grup de cinci persoane. Un alt grup ne aștepta la fața locului, aceștia veneau din alt oraș, iar alți doi au venit pe urmă. Așadar, noi am ajuns la punctul destinației. Aș putea vorbi mult despre această călătorie, însă voi spune doar cu certitudine că pentru asta merită să trăiești. Ne-am așezat corturile în valea rîului Jane, nu departe de dolmene și grupul de bază a participanților la conferință din toate colțurile lumii. Serile aprindeam rugul, făceam cunoștință cu oameni interesanți, cîntam cîntece de autor și discutam sincer. Toate acestea schimbă percepția asupra lumii. Iar dimineața! Ați întîmpinat vreodată dimineața în munți, în pădure?

Închipuiți-vă doar: ieși din cort, te uiți în jur și ți se pare că dormi și că e visul din copilărie. Oamenii din jur, de pe somn, fericiți îți zîmbesc ca mama în copilărie și ce îți spun: „Bună ziua, cum te cheamă, de unde vii?” Apoi scăldatul în cascadă, apa din care poate fi băută! Șezînd în tăcere pe plăcile calde ale dolmenelor și prinzînd razele soarelui, te pătrunzi de sentimentele din care este țesută însăși viața. Apoi ceai din ierburi, glume, cîntece și voie bună, ca parte componentă a existenței, ca respirația sau bătaia inimii. Excursii prin locurile frumoase ale planetei noastre, întîlniri cu oameni interesanți și momente de izolare completă se întîmplă de la sine, trebuie doar să le accepți și să le binecuvîntezi.
Conferința de la Ghelendjik s-a încheiat, oamenii au început să se împrăștie. Ne luam rămas bun de la noii prieteni, făceam schimb de adrese. Ne conduceau circa zece persoane pînă la stația de autobuze din cel mai apropiat sat din munți, cam la vreo doi kilometri de ultima noastră tabără. Acolo, cuprinși toți împreună noi cîntam: „Prieten drag, hai să ne cuprindem și să ne ridicăm deasupra pămîntului, să ne unim inimile și să devenim un singur Soare”. Unii au decis să ne conducă dincolo de Ghelendjik, pînă la Krasnodar. Pe drum, noi cîntam, glumeam, rîdeam și ne întristam.
Am trăit în munții Caucazului aproape 20 de zile, schimbînd periodic locul taberei, ba pe malul pietros al MĂRII, acoperit de pini, ba sus în munți, va în valea lor, pe malurile rîurilor de munte. Aici ne-am petrecut vara și am ajuns acasă toamna.

Capitolul doi

мы встречали вместе праздники

Ajunși la Chișinău, noi le povesteam tuturor celor care erau gata să ne asculte, cît de frumoasă e viața. În ochii unora vedeam un interes sincer, iar în ochii altora – nu mai multe decît toleranță, însă pe noi nu ne deranja acest lucru, noi savuram viața, comunicînd unul cu altul, sărbătoream viața și ne făceam planuri de viitor.
Timpul se răcea și întîlnirile noastre în zonele verzi ale Chișinăului deveneau problematice. Atunci eu am decis să fac din apartamentul meu oficiul clubului, unde ne-am continuat activitatea. La drept vorbind, am avut așteptări mai mari de la călătoria la Ghelendjik și de la oamenii ce au fost cu mine. Ei erau atrași nemilos de mlaștina societății și ei se împotriveau cu ă
înverșunare. În această confruntare ei își pierdeau forțele. Atunci a devenit clar că trebuie să schimbăm tactica „mișcării noaste spre origini”. În primul rînd, clubul se transformă într-un trust al așezărilor și alte teme nu vor exista. În al doilea rînd, din club vor face parte doar oamenii, care sunt gata să-și caute un teren pentru așezarea ecologică. Eu din nou am început o campanie PR în susținerea așezărilor ecologice. Zilnic mă întîlneam cu oamenii, însă acum discuțiile noastre începeau așa: „Ești gata să începi, din primăvară, căutările pămîntului pentru așezare? Apoi – ai un plan al așezării, calcule detaliate cum să amenajezi totul?” etc. Nu e greu de presupus că mulți renunțau, însă veneau alții, iar unii chiar rămîneau. Noi discutam statutul viitoarei așezări. Dezbaterile erau aprinse.

Noi marcam împreună sărbătorile, discutam noutățile mișcării, făceam planuri de viitor etc. Fiecare membru nou al clubului însemna noi emoții, noi posibilități și noi pericole, mai pe scurt, nu ne era urît deloc. Așa a sosit primăvara. A început să fiarbă sîngele prin vene, ne umpleam de forțe noi, gîndurile ne îmbătau imaginația și era greu să rămînem în oraș.
Echipînd prima expediție din circa 15 persoane, noi am plecat spre rîul Nistru, lîngă Răbnița, unde existau perspective de cumpărare a pămîntului. Aici am amenajat o tabără și ne-am petrecut weekendul. Era fain – ne scăldam în rîu, serile stătam lîngă rug, discutam cu natura, unii cu alții, cîntam, glumeam, rîdeam, jucam, ne îndrăgosteam etc. Plecam mulțumiți și fericiți, înțelegînd, totuși, că acesta nu e pămîntul nostru – pe malul opus erau sectoare pentru vile, de unde venea gălăgie, iar pentru noi aceasta era foarte semnificativ. Însă noi nu ne opream, ieșirile la natură în diferite locuri ale Moldovei noastre au devenit permanente. Deseori noi mergeam la Țîpova, Saharna, Orheiul Vechi, mergeam pe jos de-a lungul rîurilor Răut și Nistru, discutam cu oamenii, visam și savuram viața. Gîndurile și sentimentele ne umpleau toată ființa și se simțea prezența a ceva bun și mare!
Iar în intervalele dintre călătorii, ne aflam la Chișinău. Acolo, în pădure, între Sculeni și Buiucani, era o casă din lemn, în fața ei – un iaz, o poiană de jumătate de hectar, o livadă cu mere foarte gustoase, prune, piersici, pere, nuci, vișine, liliac, zmeură, căpșune, multe flori, iar în jur – o pădure fermecată! Fermecată nu e un epitet, ci o definiție exactă.

Cu freamătul acestei păduri veneau cele mai profunde revelații, cele mai luminoase gînduri și o putere imensă. Uneori, părea că pentru a fi fericit e suficient să fii aici și să te cufunzi în fluxul acestor imagini luminoase și fermecate.

Eu venea, aici, mă descălțam, mă scăldam în iaz, mă ștergeam cu ierburi, citeam și conștientizam cărțile Anastasiei și îi mulțumeam sorții pentru că mi-a permis să fiu eu însumi. Îmi place acest loc și, cu siguranță, el mă iubește pe mine. Aici eu deseori rămîneam pe noapte și petreceam zile în șir. Timp de mai mulți ani, aici era spațiul dragostei mele încă mult timp înainte de a o cunoaște pe Anastasia. Iar acum a devenit clubul nostru și eu doream să împart această fericire cu alții. Inițial, eu îl păstram foarte gelos și nu povesteam nimănui despre el, nici chiar rudelor și celor apropiați, însă pe urmă mi-a venit un gînd-sentiment: tot ce am trăit pe această lume, las pe mîinile sorții, iar împreună cu ea înțelegerea clară că soarta acestui loc e să devină clubul nostru. Primăvara plantam copaci fructiferi, arbuști cu lori, curățam poienițele și, ca de obicei, cîntece, voie bună și jocuri. Aici le povesteam celorlalți despre rezultatele călătoriilor noastre, alcătuind lista membrilor așezării, împărtășeam problemele și variantele de soluționare a lor, pur și simplu comunicam.
Așa a mai trecut un an, iar noi nu găseam un teren pentru așezările noastre. Toamna, iarăși am plecat cu prietenii la Ghelendjik, la conferință, la dolmene – să reflectăm și să ne facem planuri de viitor. La întoarcerea acasă, am luat harta Moldovei și ne-am întrebat cum trebuie să fie acel loc? În primul rînd, acesta trebuie să fie înconjurat de pădure; în al doilea – trebuie să fie izvoare, pîrîuri; în al treilea – trebuie să fie un loc retras, fără curent, mai departe de rutină, orașe și sate; și, în cele din urmă – să fie amplasat nu mai aproape de 20 de km și nu mai departe de 60 de km de Chișinău.
Am găsit vreo 15 asemenea locuri pe hartă. Și toată activitatea clubului iarna, în special, se rezuma la pregătirea de cumpărarea pămîntului, deoarece, practic, tot pămîntul, precum s-a dovedit, este privatizat. Totodată, pînă atunci noi am editat cartea „Anastasia” în limba română.
Iar primăvara devreme, eu și încă un băiat din clubul nostru, am cutreierat practic toate aceste locuri. Au fost multe lucruri interesante și eu simțeam permanent un flux de energie debordantă. Și iată, într-o seară, aproape în a șaptea zi a expediției noastre, lăsînd mașina la pădurar, noi am mers în pădure spre sud-vest.
După hartă, noi trebuia, parcurgînd cîțiva kilometri, să ajungem într-o poiană mare. Ziua se termina și noi nu găseam ieșirea din pădure, iar mie mi s-a părut că noi ne-am rătăcit. Tensiunea creștea și, dintr-odată, o cărărușă a mers brusc în jos, pădurea s-a dat la o parte și ….

распахнулся и...

În fața noastră era o imagine, pe care eu nu o voi uita niciodată. Se părea că totul e ca întotdeauna – în jurul e pădure, iarbă, păsările cîntă, nori înalți, o cîmpie, scăldată în razele soarelui, iar noi stăteam ca vrăjiți și tăceam. Ulterior, eu îmi aminteam deseori această imagine și mă întrebam – ce m-a fascinat atît de tare? Și în memorie au început să vină frînturi din vis, au început să apară imagini – razele oblice de energie străbăteau întreaga cîmpie, iar din ea, din cîmpie, ieșeau nori uriași de energie. Era o priveliște fascinantă, de aceea noi stăteam acolo ca înlemniți. După ce ne-am veni în fire, am aprins rugul, am așezat tabăra, am mîncat și am decis că vom trăi aici.

 

Capitolul trei 

часть 3Am înnoptat acolo, am întîmpinat dimineața, am petrecut ziua și spre seară am plecat în oraș. Eram plin de emoții, visul meu era atît de aproape să devină realitate.
A doua zi am mers în satul, căruia îi aparțineau aceste terenuri. La primărie am aflat că loturile aparțin oamenilor și deoarece ele se află departe de sat, mulți sunt gata să le vîndă, însă cu aceasta trebuie să ne ocupăm, ceea ce am și făcut în următoarele 18 luni. Inițial am purtat negocieri cu organele administrației locale, care au acceptat să ne ajute, în paralel, discutam cu oamenii din club. Mergeam încolo în grupuri mici pentru a vedea pămînturile. Însă doritori erau foarte mulți și eu am decis să-i duc pe toți odată și să le fac cunoștință și cu primarul. Să le povestească despre tot: prețuri, perspective, fertilitatea solului, prezența apei în sol etc.
A fost impresionant! Închipuiți-vă: o coloană de mașini, în frunte cu un autobuz, se îndreaptă spre centrul Codrilor. Cîntă muzică de autor, ne oprim lîngă stejari seculari. Copiii, femeile, bărbații, tinerii, maturii, se împrăștie încet prin pădure și cîmpie. Eu mă duc în sat după primar și inginerul cadastral. Peste vreo 40 de minute, toți se adună sub un stejar imens, cine sub el, cine pe el, dispoziția e bună, vremea – excelentă. Chiar în fața noastră se deschide toată panorama. Primarul. Inginerul cadastral și eu stăm în fața tuturor, după un ciot imens, ca la tribună. Păcat că nu aveam cameră foto! Iar mai departe, eu le amintesc tuturor pentru ce ne-am adunat, îi prezint pe reprezentanții puterii și le propun oamenilor să adreseze întrebări. Mai departe, se începe o adevărată conferință de vreo oră și jumătate. Discuția era aprinsă, dar plină de glume, rîs, emoții și bucurie. Primarul și inginerul cadastral au plecat, iar noi am continuat discuțiile. Mai spre seară, am plecat și noi.
Precum am menționat, în următoarele 18 luni eu m-am ocupat cu documentația terenului, pe de o parte, și de susținerea morală a celor, care au decis să-și lege soarta de natura vie – pe de alta.
Pe 16 octombrie 2004, noi am trecut în totalitate primele 30 ha de pămînt în proprietate privată, cu dreptul de a fi transmis prin moștenire, și am decis ca această zi să fie considerată ziua de naștere a așezării ecologice Sceastlivoe! Ce mai pot spune? Dacă nu ar fi fost oboseala, acumulată luni de zile prin depășirea unor greutăți, ce la prima vederea păreau de neînvins, atunci probabil că aș fi avut un atac de cord cin cauza emoțiilor. Cum s-ar spune: tot ce se face se face spre bine.

Va urma …

 

Похожие Записи

Lasă un răspuns

« »